Factura de marionetă

Însemnările unui cetățean despre primele optsprezece luni ale președintelui Nicușor Dan — scrise în noiembrie 2026, cât timp reactoarele de la Cernavodă se repornau, iar energia noastră era, din nou, cea mai scumpă din Europa.

I. Mai întâi, mărturisirea

Nu am scris aceste pagini ca să fie pe placul cuiva. Mai jos, undeva, este un nume care va provoca greață jumătății din țară și o teză care îl va face pe cealaltă jumătate să mă numească conspiraționist. Așa fie. Ura e ieftină. Nu îți aduce înapoi o brigadă plecată în octombrie 2025, nu redeschide nicio școală de peste râu și nu face niciun megawatt mai ieftin. Ce urmează nu e un proces. E un registru: date pe care le-am privit cum se scriu, cifre pe care nu le-am inventat și concluziile pe care le permite orice aritmetică onestă. Dacă greșesc eu, atunci greșește calendarul. Calendarul nu e al meu.

De optsprezece luni, România e condusă — în măsura în care e condusă cu ceva — de un om vândut nouă drept matematicianul. Două medalii de aur la Olimpiada Internațională de Matematică, în 1987 și 1988, ambele cu punctaj maxim. Un doctorat în matematică. Un om al formulelor curate, trimis să curețe o țară condusă decenii întregi de oamenii plicurilor murdare. Aceasta era povestea, iar noi am cumpărat-o cu disperarea oamenilor care cred orice, numai să se termine rușinea. Nu am ales un președinte. Am ales o diplomă. Iar o diplomă, se dovedește, nu răspunde la întrebări. Răspund oamenii — când li se permite să întrebe.

II. Salvatorul pe care l-am fabricat

Am vrut un salvator și ne-am fabricat unul. A sosit, cum ajung salvatorii, în clipa fricii maxime: după ce alegerile prezidențiale au fost anulate în decembrie 2024, după ce milioane de voturi au fost șterse printr-o decizie pe care nimeni n-a putut-o explica în limbaj omenesc, după o țară împărțită în două și opriți să-și termine buletinul de vot. În acest gol a intrat matematicianul — calm, apolitic, medaliat de toți, aplaudat oriunde, ultimul om cu mintea întreagă care mai stătea în picioare.

A câștigat a doua șansă a lunii mai 2025 și vreau să fiu sincer: în seara aceea, mulți dintre noi au simțit ușurare. Poate și tu. Nu-l iubisem; ne mulțumisem cu el, și ne spuneam că e același lucru. Nu este niciodată același lucru. Un președinte ales împotriva cuiva, de o țară îngrozită de cealaltă variantă, nu datorează loialitate nimănui — și atunci o oferă, foarte atent, celui care ține cheile. Privește ce face un om care nu datorează nimic propriului popor și vei înțelege tot ce urmează în aceste pagini.

III. Țara fără guvern

Pe 5 mai 2026, Parlamentul l-a demis pe prim-ministrul Ilie Bolojan prin moțiune de cenzură, trecută de o alianță pe care cu un an mai devreme nimeni nu și-o închipuia: social-democrații și AUR, votând mână în mână, fiecare din propriul său oportunism. Au urmat 169 de zile fără un guvern funcțional — o primăvară, o vară și aproape toată toamna, în care România a fost administrată de un cabinet în interimat, incapabil să semneze, să decidă sau să răspundă pentru ceva. Prim-ministrul interimar a refuzat să demisioneze, anunțând că rămâne până predă mandatul unui succesor. Iar președintele, care prin Constituție e cel ce ar fi trebuit să găsească acel succesor, și-a petrecut vara negociind cu toții și fără să livreze pe nimeni.

Abia pe 20 octombrie 2026 un nou cabinet a intrat în funcțiune, cu puteri depline. Și cum s-a născut? Nu prin aritmetica voturilor, ci prin aritmetica a ceva cu totul altceva. În noiembrie, la Cotroceni, președintele a explicat cu o față serioasă că a exclus de la guvernare partidul pe care orice sondaj serios îl pune primul — AUR, 34% în sondajul CURS de la sfârșitul lunii octombrie — pentru că AUR la masă ar fi însemnat, în cuvintele lui, retrogradarea ratingului de țară. Recitește fraza asta, cu încetul. Ratingul țării conta. Votul țării nu conta. Undeva, între agențiile de rating și ambasade, a fost păstrat un scaun. Pentru oameni au rămas strada, televizorul și comunicatul.

Aceleași sondaje aduc încă două numere pe care nu le pot scutura din cap. 77% dintre români cred că țara merge într-o direcție greșită. Iar AUR, partidul închis afară de palat, a tipărit o glumă care va urmări această președinție în toate cărțile de istorie: Mulțumim, Nicușor Dan! Un președinte nu își distruge opoziția. O hrănește, zilnic, câte o factură.

IV. Factura

Acum ajungem la clipa pe care o consider cheia a tot: septembrie 2025. La New York, pe marginea săptămânii ONU, președintele Nicușor Dan a confirmat ce consilierii lui îi șușterau de săptămâni: România e pregătită să împartă costul prezenței militare americane pe teritoriul ei. Pregătiți să investim, să găzduim, să instruim, să modernizăm — fraza a făcut ocolul lumii. Cifra vehiculată pentru extinderea bazei Mihail Kogălniceanu: circa patru miliarde de euro, bani românești, peste tot ce plătim deja ca aliat.

Și ce am primit pentru generozitatea noastră? Pe 29 octombrie 2025, la o lună după oferta noastră, brigada americană — între 1.200 și 1.500 de militari — a plecat oricum. Au rămas vreo mie. Restul mandatului a fost o lungă curte făcută celor plecați: un text în Newsmax, pe 1 iulie 2026 („sprijinul popular pentru conducerea americană și, în mod particular, pentru președintele Donald Trump, rămâne foarte ridicat”), altul în Fox News, pe 27 august 2026 („credibilitatea — am câștigat-o”), o întâlnire personală la bază cu șeful Comisiei pentru Forțele Armate din Congres. Deutsche Welle a numit genul cu numele lui: editorialul ca politică externă a unui președinte fără guvern. Diplomație pentru un public de unul singur.

Sub scrisorile de dragoste, un contract. Președinția a angajat firma americană Eversheds Sutherland, cu 565.000 de dolari pe lună, timp de șase luni — până la 3,4 milioane de dolari din bani publici — ca să promoveze interesele României la Washington, o parte din bani ajungând, așa cum au arătat ulterior jurnaliștii, la oameni din anturajul lui Donald Trump. Când au cerut să vadă contractul, Președinția l-a secretizat.

Gândește acum chestia asta în termeni de demnitate simplă, cum ar gândi-o un țăran. Cineva îți pune o bază militară în curte. Bine — vremurile sunt grele, războiul e peste umăr, înghiți. Nici măcar nu ceri chirie; la început ești recunoscător. Apoi chiriașul decide să se mute. Iar capul casei răspunde oferind să plătească el chiriașului chirie, promițând patru miliarde pentru incinta chiriașului și angajând, cu banii casei, prietenii chiriașului, ca să implore chiriașul să rămână. Nimeni, în lumea asta, care ține cu propriul popor, nu ar visa așa ceva în somn.

El a spus că e ideea lui. Ține minte fraza asta — ideea mea — pentru că un om a cărui sintaxă se prăbușește imediat ce microfonul e aprins, un om care citește din foaie propozițiile altora, nu inventează strategie atlantică la micul dejun. Cineva avea nevoie ca asta să fie spusă în română. Matematicianul a citit cu voce tare și a semnat. Așa se numea lucrul ăsta în țara asta, înainte să fie confiscate dicționarele: marionetă. Iar partea cea mai crudă din aranjament nu sunt firele. Este factura. O marionetă plătește factura de a fi una.

V. Contractele de miliarde

Aceeași logică trece prin bani. Contractul pentru 32 de avioane F-35 — un program de circa 6,5 miliarde de dolari — a fost semnat în noiembrie 2024, înaintea lui, dar lista de cumpărături a crescut doar sub el: muniție, sisteme, modernizări, mii de pagini de consultanță tehnică curgând spre firme din afara țării. Fabricile românești care ar putea produce, repara sau menține părți din această armată — cele care mai există — au așteptat și așteaptă firimituri. Tiparul e vechi, dar sub această președinție a căpătat o eleganță aparte: miliarde pentru toți cei de peste hotare, iar firmelor de specialitate din România, celor care plătesc salarii aici, exact atât cât cere politețea. Nimic.

Nu sunt împotriva cumpărării a ceea ce nu putem construi. Sunt împotriva unei țări care cumpără tot, nu construiește nimic și numește diferența „securitate”.

VI. Palatul cu ușa închisă

Pe 10 noiembrie 2026, președintele l-a interzis pe jurnalistul Ovidiu Vanghele de la conferințele de presă de la Cotroceni — pentru tot restul mandatului. Motivul, în esență: întrebări care nu se potrivesc comunicatului. Privește momentul, căci e aproape literar. În aceeași săptămână, același președinte a stat în fața țării și a spus: „Eu sunt aceeași persoană pe care oamenii au votat-o.” Aceeași persoană, da. Palatul e altul — același palat în care un jurnalist poate fi acum exilat pentru infracțiunea de a insista pentru un răspuns.

Optsprezece luni de mandat ne-au arătat o președinție a declarațiilor scrise, a aparițiilor alese cu precizia unui bijutier, a conferințelor la care întrebările sunt pre-filtrate și tăcerile repetate. Un lider încrezător în munca lui nu se teme de o întrebare. Un lider care se teme de întrebări a văzut, de regulă, răspunsul de aproape.

VII. Dronele și scenariul

Din 2022, războiul locuiește deasupra râului nostru. Noapte după noapte, valuri de drone traversează spre porturile ucrainene de la Dunăre, iar noapte după noapte ceva cade. În primăvara lui 2026, atacurile s-au apropiat vizibil de granița noastră: în aprilie, sistemele antiaeriene au fost trecute în poziții de tragere, iar trei oameni au sângerat la Izmail, peste apă; în mai, alertele au răsunat dinspre Tulcea; în iulie, Moscova a negat oficial că ne-a atins vreodată spațiul aerian; în septembrie, Marina noastră a neutralizat două fragmente de dronă cu încărcătură explozivă în largul Sulinei. Cu un an mai devreme, o dronă căzuse pe o navă acostată chiar acolo, în portul Sulina, iar marinari sângeraseră pe beton românesc.

Scenariul oficial — repetat de președinte, de ministere, de prezentatori — e mereu același: Rusia ne atacă. Nu scriu aici apărarea Moscovei; nu am niciun interes în ea. Scriu ce știu satele de la graniță și ce limbajul oficial nu vrea să pronunțe: nu fiecare fragment căzut în lanurile noastre, în anii aceia, a fost trimis din Rusia. În unele nopți, aparatele care au pătruns în spațiul nostru aerian veneau din partea cealaltă a râului — partea pe care o finanțăm, o aplaudăm și căreia îi iertăm totul. Întreabă prin județul Tulcea. Oamenii au văzut. Apoi întreabă-te de ce nimeni oficial n-a legat niciodată aceste puncte cu voce tare și de ce singurul lider național care ar putea forța un astfel de răspuns preferă să-și petreacă nopțile scriind editoriale pentru conservatorii americani.

Un președinte care îi spune poporului doar jumătatea comodă a cerului nu îl protejează. Îl administrează.

VIII. Miliarde spre est, tăcere pentru Bugeac

România a susținut Ucraina cu tot ce poate oferi un vecin: tranzit, ajutoare, aplauze, aliniere diplomatică totală. Nu contest geografia politică; Rusia de lângă noi e un fapt, nu o opinie. Dar o prietenie plătită trebuie să fie și sinceră, iar a noastră nu este. Pentru că, în timp ce miliardele și armele curg spre est, Radio Europa Liberă raporta în decembrie 2025: școlile cu limba română din Bugeac — satele de peste Dunăre și Prut în care românii trăiesc de secole — sunt, în cuvintele reportajului, pe cale de dispariție. Decenii de asimilare, strânse de reformele din timpul războiului, au scurs alfabetul din clase. O lege de protecție a fost adoptată în cele din urmă la Kiev în decembrie 2025 — și toți recunosc că a venit prea târziu. Abia în octombrie 2026 regulile s-au schimbat astfel încât o școală românească să nu mai poată fi închisă fără aprobarea ministerului de la Kiev.

Ani la rând, pe măsură ce clasele se goleau, Bucureștiul oficial le-a oferit comunității ceva mai rar decât banii: tăcerea. Președintele care găsește cuvinte pentru Fox News nu a construit, în tot acest timp, o singură condiție publică clară: vă susținem, dar satele românești din Ucraina își păstrează școlile românești. Nu poți finanța războiul cuiva și să dai din umeri la alfabetul propriului tău popor. Sau poți — dar atunci nu te mira că oamenii fac socotelile singuri.

IX. Stânca și pescarii

La patruzeci și cinci de kilometri de Sulina se află o stâncă cu un nume pe care românii îl știu pe dinafară: Insula Șerpilor. În 2009, la Haga, ne-am luptat pentru marea din jurul ei cu avocați în loc de soldați și am câștigat cea mai mare parte din ceea ce am contestat: instanța a luat stânca în sine, a lăsat-o Ucrainei, dar i-a luat puterea de a genera spațiu maritim și a trasat linia astfel încât partea leului din apele disputate să revină României. Accept hotărârea; nu am nicio dorință de a-o rejudica. Nu accept ceea ce a venit după: tăcerea unei țări care nu mai pomeneste deloc de stâncă, în timp ce pe ea se așază o garnizoană militară, radare și drone, în timp ce pescarii noștri sunt împinși din apele câștigate pe hârtie, și în timp ce președintele României — matematicianul, patriotul de toate aniversările — n-a găsit, în optsprezece luni, o singură frază despre insulă, despre pește sau despre oamenii ai căror mijloc de trai se topește sub alt steag.

Diplomatic, nu costă nimic să spui: hotărârea din 2009 rămâne valabilă, zonele pescarilor rămân valabile și vom veghea la aplicarea lor. Faptul că nici asta costă prea mult îți spune cine scrie propozițiile noastre.

X. Iarna pe care am cumpărat-o, megawatt cu megawatt

Acum, lumina, pentru că toamna asta a făcut abstractul concret. Când plafonarea s-a ridicat în vara lui 2025 și tarifele au urcat din nou în ianuarie 2026 — taxa de cogenerare singură a sărit cu peste 60% — românii au început să plătească prețuri europene pentru sărăcie europeană. Apoi, în septembrie, sistemul ne-a arătat ce suntem fără propriile noastre reactoare. Unitatea 2 de la Cernavodă s-a oprit și a stat oprită trei luni. A căzut și Unitatea 1. Deficitul a trecut de 1.200 de megawați; statul a cumpărat de peste hotare, într-o oră celebră, cu prețuri care au atins 3.000 de lei pe megawatt-oră, iar titlurile s-au scris singure: cea mai scumpă energie din Europa. Abia pe 12 și 13 noiembrie 2026, cele două unități au fost trase cu greu înapoi în rețea. Un secretar de stat a recunoscut de atunci că se analizează cauzele opririi Unității 1, inclusiv o posibilă neglijență umană.

Nu afirm și nu pot demonstra că cineva a oprit centrala cu intenție. Dar locuiesc în țara asta destul cât să nu ai încredere în crize care sosesc cu atâta punctualitate — exact când o narativă a penuriei trebuie să justifice prețuri, importuri și următorul val de contracte cu cei care ne vând ceea ce pe vremuri îl produceam singuri. Când o centrală nucleară se face tăcută și încep importurile, cineva vinde întotdeauna ceea ce nu mai producem. Nu știu cine câștigă. Știu cine plătește. Numele e mereu același, și e al tău.

XI. Acum voi spune numele

Dacă ai citit până aici, meriți numele promis. Respiră. Îl rostesc: Liviu Dragnea.

Da, acel om care a vrut ca romanii din diaspora să nu plătească nimic — niciun leu — pentru propriile lor acte. Partidele clasice, liberalii primii dintre ei, au spus nu cu solemnitatea pe care o rezervă lucrurilor care îi ating pe oameni direct. Ce a trecut până la urmă a fost totuși o revoluție într-un portofel: măsurile din 2016 și 2018 au tăiat taxele consulare atât de adânc încât un pașaport temporar a scăzut de la 216 de lei la 97, iar unele acte au devenit direct gratuite; milioane de români din Italia, Spania, Germania au încetat să mai fie taxați pentru privilegiul de a rămâne români. Compară cu cele trei milioane și jumătate de dolari pe care îi plătim acum unei firme de lobby, ca un palat să-și păstreze prietenii la Washington.

Aceeași familie politică a impus în 2016 legea care obliga marile lanțuri de supermarketuri să dea produselor românești propriile lor standuri și să cumpere de la producătorii locali — legea celor 51%. A trăit patru ani. În martie 2020, printr-o ordonanță de urgență, sub un guvern al liberalilor, cota a fost ștearsă, iar țăranul român a rămas, cum se spune, cu ochii în soare. Iar anii pe care continentul îi ia acum în râs? Economia creștea cu peste 4% pe an, un an peste 7.

Știu ce vă pregătiți să tastați în comentarii. E un condamnat; partidul a stricat jumătate de țară; nu scriu apologia lui. Scriu un registru, iar un registru are două coloane. Într-o coloană: două legi care au ajuns la diaspora și la cârma satului, sub guvernele pe care v-au învățat să le urâți. În cealaltă: optsprezece luni de președinție construită pe diplome — și în coloana aceea socotesc facturi, contracte secretizate, lumină scumpă și uși închise. Judecă coloanele, nu oamenii.

XII. Partidul în genunchi

Un cuvânt despre USR, pentru că partidul preferat al clasei conducătoare își merită paragraful în acest registru. Născut din protestele de stradă, acum guvernează — și a învățat, în guvern, să guverneze în genunchi. Opt procente în sondajele din octombrie, și totuși indispensabil pentru orice coaliție: partidul votează pentru tot, nu își cere scuze pentru nimic și aplaudă în fiecare moment-cheie al acestei epoci — inclusiv la anularea unei alegeri prezidențiale, pe care oamenii lui au întâmpinat-o nu ca pe o catastrofă, ci ca pe o igienă. Nu pot numi extremist un partid pentru că își iubește țara cu voce tare; cuvântul ăsta aparține altor păcate. Dar pot numi ce practică el: un extremism al obedienței. Un partid care și-a învățat politica în seminariile de la Bruxelles și Berlin, care măsoară România în moneda aprobării altora, care găsește în agenția de rating ceea ce noi găsim în urnă. Când se va scrie istoria acestor ani, capitolul despre USR va fi scurt: au fost prezenți la fiecare demolare și au ținut camera.

XIII. Omul închis pentru că a câștigat

Și acum, numele care îmi va costa cel mai mult: Călin Georgescu. Pun mai întâi faptele, ca niște cuie, ca vântul frazelor să nu le scoată din pământ. Pe 24 noiembrie 2024, el a câștigat primul tur al alegerilor prezidențiale cu 22,94% — rezultatul final și oficial al Biroului Electoral Central. Pe 6 decembrie 2024, Curtea Constituțională a anulat alegerile. La reluarea din mai 2025, nu i s-a permis să candideze. Din februarie 2025 trăiește în interiorul mecanismului de justiție penală: reținut în februarie, pus sub control judiciar pentru un an și jumătate, arestat preventiv pe 29 septembrie 2026 într-un dosar nou — acuzat, între altele, că ar fi înșelat un om de afaceri cu 1,1 milioane de euro — păstrat în arest la revizuirea din 28 octombrie, și doar pe 9 noiembrie 2026 trecut, printr-o hotărâre ce nu este nici definitivă, nici executorie, sub arest la domiciliu. Nu știu dacă e vinovat de ceea ce scriu acum procurorii. Știu aritmetica care contează: omul care a câștigat alegerile și-a petrecut tot timpul de după acele alegeri în interiorul mașinăriei statului, fără întrerupere; iar omul care a beneficiat de anularea ei stă în palat.

Despre acest beneficiu, președintele a fost aproape vorbăreț. A recunoscut, la televizor, că „toată lumea a greșit, inclusiv Klaus Iohannis”. A promis, de repetate ori, un raport privind circumstanțele anulării — propria lui promisiune, repetată prin 2025 și 2026. În octombrie 2026: „dacă l-am promis, o să-l avem.” În septembrie, întrebat de ce raportul nu există după aproape doi ani, a produs o frază pentru muzeul acestei epoci: „nu e treaba românului să facă aceste conexiuni.” În noiembrie, explicația a ajuns în sfârârșit: sunt anchete în curs „pe urma banilor”.

Așa că hai să fac eu treaba care nu-i a mea. Voturile a milioane de oameni au fost șterse; câștigătorul primului tur a fost exclus din cursa electorală, anchetat, reținut și închis; beneficiarul tuturor acestora a promis transparență și a livrat amânări. Trage tu linia dintre aceste puncte. Eu mi-am tras-o, și ea nu trece prin palat.

XIV. Ce a fost, ce este, ce va fi

Ce a fost: un mit. Băiatul cu punctajele perfecte, ridicat în optsprezece luni de la „tehnocrat independent” la marele salvator al poporului român — și revelat, factură după factură, ca ceva mult mai obișnuit: un om într-un scaun împrumutat, executând o agendă pe care nu o poate explica și nu a scris-o el.

Ce este: 169 de zile fără guvern; o brigadă plecată în ciuda celor patru miliarde promițute unei baze care se golea; un contract secretizat de lobby de milioane; un jurnalist exilat din palat; cea mai scumpă energie din Europa; limba noastră murind în tăcere în Bugeac în timp ce miliardele curg spre est; 77% dintre români convinși că țara e pe un drum greșit.

Ce va fi, îl citesc în aceleași sondaje: AUR la 34% și în creștere, hrănit exact de tot ce e descris mai sus. Furia căreia nu i se răspunde nu dispare; își găsește un vânzător. Iar dacă „forțele responsabile” continuă să răspundă la întrebări cu comunicate și palatul continuă să conducă din coloana ideii mele, următorul om care va traduce această durere în politică nu va fi un matematician cu două medalii de aur. Va fi ceva mai crud. Nu e o amenințare; e o prognoză, iar în partea asta a Europei prognozele au obiceiul să se împlinească.

Voi termina unde am început, cu mărturisirea. Îmi vei da multă ură pentru aceste rânduri; o parte din ea va fi chiar sinceră. Accept ura cum se acceptă vremea. Dar înainte să tastați, faceți un singur lucru: verificați datele. Sunt toate reale. Medaliile au fost reale. Facturile la fel. Între ele stă o țară — a noastră — care învață din nou cea mai grea lecție dintr-un catalog lung: nimeni nu vine să o salveze. Nici oamenii pe care îi importăm, nici ideile pe care le închiriem, nici diplomele pe care le încadrăm în perete. Restul, dragă cititorule, e aritmetică. Iar aritmetica, cum știe matematicianul mai bine decât oricine, nu lingușește pe nimeni.

O notă privind sursele. Datele și cifrele din aceste însemnări vin din presa publicată între septembrie 2025 și noiembrie 2026 — printre alții Deutsche Welle România, Radio Europa Liberă, Digi24, Agerpres, Stirile PRO TV, Libertatea, Gandul (sondajele CURS), Goldring, Euronews și arhiva oficială a rezultatelor IMO — precum și din declarațiile și scrierile președintelui Nicușor Dan însuși (Newsmax, 1 iulie 2026; Fox News, 27 august 2026; conferințele de presă de la Cotroceni). Interpretările, bănuielile și furia sunt doar ale mele.